Unirea Principatelor Române în 24 Ianuarie a fost un act al celei mai progresiste generații de intelectuali din istoria țării.
Mica Unire, cum mai este numit actul, are la bază dezideratele pașoptiste de modernizare a țării. Demos amintește că miza elitei intelectuale, liberale și radicale, din spațiul românesc nu a constat doar în egalitatea formală în fața legii, ci și în echitatea dintre diversele categorii sociale.
În Moldova, Mihail Kogălniceanu face un apel către „clasele înstărite” să-și plătească impozitele, să renunțe la privilegiile boierești de scutire de taxe și să ofere o bază materială țăranilor și muncitorilor, căci „nu este omenesc ca omul să exploateze pe om, ca cei mulți să fie instrumentele de muncă ale celor puțini”.
În Țara Românească, Ion Heliade-Rădulescu arată că nu doar săracii trebuie să plătească și ca statul să redistribuie de jos în sus, ci e necesară „contribuția generală după venitul fiecăruia”. Dacă proprietatea privată trebuie „respectată”, bunurile publice sunt „sacre”. Nu există democrație fără bunuri comune, iar a vorbi acum de investiții în educație, sănătate și infrastructură fără o fiscalizare mai ridicată a oamenilor avuți este demagogie.
Trăim într-o țară în care elitele s-au decuplat de societate, iar rangurile boierești au fost ocupate din nou de o oligarhie transpartinică, coruptă și lacomă, ce începe să fie contestată de noii „bonjuriști”.
Generația pașoptistă nu se confundă cu Revoluția de la 1848, ci cu eforturi de decenii de a-i emancipa și uni pe români într-un ideal nou de cetățenie. Demos continuă această tradiție radicală, în spiritul Declarației de la Islaz a revoluționarilor munteni.
Imagine: Theodor Aman, Proclamarea Unirii, 1861.
